Eduard Hellvig rememorează moartea lui Helmut Dukadam

Fostul director al Serviciului Român de Informații, Eduard Hellvig, a transmis un mesaj emoționant pe contul său de X la aflarea veștii despre decesul lui Helmut Dukadam. În postarea sa, Hellvig a scris: „Helmut Dukadam reușește o ultimă paradă imposibilă: îi unește la căpătâi pe cei de la FCSB și pe cei de la Steaua, apărând și cea de-a cincea lovitură, de acolo de sus.”

El a subliniat impactul pe care Dukadam l-a avut asupra generațiilor de tineri, explicând că „Apara Dukadam!” a fost, după anul 1986, o scuza pentru copiii care, contrar regulamentelor, aleg să stea în poartă. Dukadam a devenit un simbol al rivalității și al pasiunii fotbalistice din România, fiind un erou improbabil care a legitimat orice plonjon pe terenul de fotbal.

Pentru tinerii din zilele noastre, Hellvig compară figura lui Dukadam cu cea a unor legende rock precum Hendrix, Morrison sau Cobain, subliniind că, deși a trăit o viață scurtă, a lăsat o moștenire importantă. La vârsta de 27 de ani, Dukadam a devenit o legendă, iar povestea sa este complexă, plină de realizări și provocări.

Hellvig își amintește de câteva momente din cariera lui Dukadam, printre care se numără și faptul că, la o lună după victoria de la Sevilla din 1986, a fost concediat de la echipă și a rămas fără loc de muncă. El a recunoscut că a pierdut o oportunitate importantă la națională din cauza emoțiilor, fiind convocat de Mircea Lucescu, dar neputând să joace.

Dukadam a primit ajutor neașteptat din partea echipei rivale, când s-a aflat în dificultate, lucru care a demonstrat că fotbalul este mai mult decât rivalitate și competiție. La ceremonia de înmormântare, atmosfera a fost marcată de liniște, cu coroane roș-albastre aduse de fani.

„Helmut Dukadam pleacă la viața veșnică de pe Arena Națională, nu dintr-o parohie fotbalistică. El este revendicat cinstit de întreaga suflare fotbalistică românească”, a adăugat Hellvig. El a încheiat mesajul subliniind că Dukadam a reușit să unească oamenii, aducându-le aminte că „ar bine să ținem aproape de suflet orice 1986 care ne poate uni, pentru că nici nu știm când devine ultimul.”